Sunt respins pentru că nu vreau să chiulesc!

Sunt respins pentru că nu vreau să chiulesc!

“Sunt respins pentru că nu vreau să chiulesc”, mi-a spus astăzi un puști, în cabinet, când l-am întrebat ce vrea să spună prin “parcă nu fac parte din clasă”. Am ințeles și mi-am amintit că, aceste situații cu dublu risc sporit fac viața copiilor dificilă. Să decizi între a te conforma grupului ( în dorința de a fi vizibil, de a aparține) și a urma un alt drum (din motive ce pot ține de ascultarea părinților, conștiință morală, interese diferite de ale celorlalți sau dorința de a alege altceva) este o sarcină care apare deseori încă de la 12-14 ani. De multe ori rezolvarea acestei alegeri necesită a fi făcută pe cât de prompt, pe atât de eficient. Pot fi în joc sănătatea fizică a copilului, comportamente și obiceiuri greu de eliminat mai târziu, identificarea cu anumite valori nepotrivite, costuri financiare, energetice, emoționale.
Într-o situație ca cea amintită mai sus, deși sprijinul terapeutic este important, consider că munca de susținere, informare și direcționare se duce în primul rând în familie. În pragul adolescenței, sunt puține șanse ca un copil înfometat după apartenență să își dorească să îi spui ce să facă și apoi să îți mai și mulțumească pentru asta. Așadar, șansa părinților atunci când vor să anihileze efectele unui anturaj nefast, constă în ideea de a apela la contribuția copilului. El este cel care poate veni cu soluții, opțiuni, alternative. Împreună, părintele și copilul vor cântări aceste opțiuni transformate în planuri de acțiune. Deși părinții vor fi cei care decid, vor ajuta mai întâi copilul să găsească cea mai bună variantă dintre cele realist-posibile. Frustrarea provocată de faptul că orice alegere înseamnă o pierdere , teama că decizia nu este cea corectă, , disperarea copilului care simte că nu are un cuvânt de spus – toate acestea vor dispărea sau cel puțin se vor diminua. Lupta între menținerea în individualitate și intrarea într-o colectivitate se duce de către fiecare copil, indiferent de argumentele care stau la baza celor doi combatanți.
Făcând referire la exemplul băiețelului care era supus unui tratament răuvoitor de către colegii săi pentru că nu voia să chiulească de la “orele ușoare”, părerea mea este că discuția se va duce în liniile întrebării “tu ce fel de oameni ai vrea sa ai in jur (acum și când vei fi mare)?”, însoțită cu alternative care să îi permită copilului să aibă un grup social adecvat, activități de timp liber plăcute, control și putere de decizie. Cum sistemul nostrum de învățământ ultrapretențios, programul încărcat și costurile de timp și financiare nu permit, de multe ori, ca acest lucru să se întâmple oricum și oricât, este bine să creăm un cadru precis în care să-i prezentăm copilului ce poate să aleagă, între ce limite, în funcție de activitățile sale și programul părinților. Cu această ocazie, va fi orientat spre pasiuni și dezvoltarea unor aptitudini specifice, se va simți responsabil și capabil de a lua decizii, i se va oferi o alternativă bună la comportamentele antisociale și delicvență – acțiuni benefice în această perioadă tumultoasă de dezvoltare.
Rolurile părinților de educatori, modele și antrenori pentru o viață bună sunt la fel de dificile ca rolulurile de prieten și de elev ale unui preadolescent, dar construite cu tact, într-o comunicare continuă din ambele direcții încă de la vârste timpurii, ele pot da rezultate la vârsta acestor dileme.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *