Dezvoltarea copilului  în perioada  antepreșcolară (1-3 ani)

Dezvoltarea copilului în perioada antepreșcolară (1-3 ani)

În perioada antepreșcolară, transformările de ordin cognitiv, fizic sau emoțional sunt numeroase. Ele se reflectă în interesul tot mai crescut înspre lume și funcționarea ei și sunt susținute de interelațiile grupului familial. În acest sens, copilul are nevoie de un orar și un stil de viață accesibile trebuințelor sale, de reguli și limite, de o organizare cât mai funcțională.

Această etapă este definitorie pentru consolidarea autonomiei, perfecționarea motricității și nuanțarea comunicării verbale. Copilul va folosi ca principală metodă de cunoaștere o variată manipulare a obiectelor. Gândirea antepreșcolarului este dominată de animism și antropomorfism, iar in partea a doua a perioadei este recunoscut debutul personalității.

Cercetările au pus în evidență mai multe tipuri de nevoi ale copilului – fizice (de hrană, protecție, siguranță sau asigurarea sănătății), emoțional-sociale (de relație, conexiune și comunicare, crearea unor valori si sentimente sănătoase) și intelectuale (stimulare intelectuală și educație adaptată nevoilor personale).

Cu alte cuvinte, în acest timp, este nevoie să le acordăm copiilor suport în privința achizițiilor motorii, ale limbajului și ale gândirii, dar și un suport ferm pentru a înlesni învățarea limitelor înspre atingerea autocontrolului comportamental.  De asemenea, sunt binevenite cât mai multe oportunități înspre explorare, autoîngrijire și  spre un joc cât mai divers. Toate acestea vor consolida o relativă situație de independență (firească în dezvoltarea copilului).

 

Dezvoltarea fizică

Ritmul de creștere, dezvoltare și maturație depinde de o serie de factori care intervin și modelează dezvoltarea fizică a antepreșcolarului. Acești factori sunt:

  • Ereditari care influențează ritmul de creștere și valorile definitive ale ritmului de creștere;
  • Hormonali, prin hormonul de creștere care reglează creșterea scheletică
  • De mediu (esențială este componenta nutrițională);
  • Socio-economici reprezentați de modul de viață, elementele socio-culturale, obiceiuri, tradiții;
  • Psiho-emoționali care aduc confort prin ambianța familială, climatul afectiv pozitiv și calitatea relațiilor sau stres prin disfuncționalitatea mediului familial.

Din punct de vedere al dezvoltarii fizice, este o perioadă în care copilul depășește multe borne, începând cu cea a mersului. De la reușita rămânerii în picioare (la vârsta de 1 an), la mersul-“cățărat” sau pe genunchi (13 luni), la poziția verticală statică (14 luni), respectiv la mersul independent (15 luni), totul se întâmplă foarte rapid. Pentru ca acest fapt să fie posibil, se dezvoltă sistemul muscular și al ligamentelor.De la începutul perioadei până la sfârșitul perioadei, greutatea poate crește cu până la 66% (de la aproximativ 9 kg la 1 an la 15 kg la 3 ani). Totodată, se egalizează perimetrul cranian cu cel toracic (urmat de o creștere mai avansată a perimetrului toracic), au loc osificări la nivelul craniului, a coloanei vertebrale,a  membrelor și a dentiției. Se dezvoltă creierul, cu dezvoltarea unei activități corelate a diverselor regiuni și zone cerebrale.

În primii 3 ani de viață diferite reacții înnăscute devin condiționate (spre exemplu, controlul sfincterian). Tot în această perioadă are lor o importantă dezvoltare a canalelor senzoriale (în special cele vizual și auditiv, unde copilul este încă nematurat). Astfel,  se perfecționează și percepția spațiului, iar canalele de informație de distanță încep să le controleze pe cele de contact. Odată cu evoluția motrică și perceptivă, vor apărea progrese majore și în exprimarea verbală.

 

Dezvoltarea psihică

Cele 3 achiziții majore ale perioadei sunt considerate a fi mersul (de la tatonare la explorare), reprezentarea mentala și limbajul. Această triadă este atât de importantă în principal pentru că permite explorarea, stăpânirea și modificarea mediului exterior (ceea ce va duce, prin reprezentare, la schimbări structurale și în mediul intern). Astfel, dezvoltarea psihomotorie care definește acest stadiu poate fi privită ca o dezvoltare motorie legată de dezvoltarea socială și afectivă a antepreșcolarului. Cu alte cuvinte, posibilitatea de a fi mobil și de a se mișca, duce la împlinirea curiozității în privința noilor senzații trăite și apoi, la o mai mare autonomie.

Pincipalul mod de învățare în prima copilărie este imitația. Pe lângă imitația imediată (desfășurată aproape simultan cu părintele care desfăsoară o acțiune) apare imitația amânată. Pentru apariția celei de-a doua, este nevoie de existența unor reprezentări mentale precoce – funcțiuni sociale ce se înscriu prinre capacitățile care îl vor ajuta pe copil să intre în contact cu semenii și să supraviețuiască, conform lui Tourette si Guidetti.

Cert este că studiile și cercetările în domeniul dezvoltării copilului cad de acord în privința faptului că la sfârșitul primului an de viață, gândirea copilului e dominată de acțiunea concretă cu obiectul. În afara setului de reprezentări precoce evidențiate mai sus, trecerea spre reprezentarea acțiunii  înainte de executarea ei, are loc spre vârsta de 1 an și 6 luni. Din acest punct, gândirea este atinsă de componenta inteligenței, iar copilul va fi capabil să dezvolte un plan operațional.

Dezvoltarea inteligenței a fost clasificată de către Jean Piaget în mai multe stadii, în funcție de dezvoltarea psihică si motrică a copilului : Stadiul senzorio-motor (0-2 ani), Stadiul preoperațional (2-7 ani), Stadiul operațiilor concrete (7-12 ani), Stadiul operațiilor abstracte (12-20 ani). Copilul aflat în perioada copilăriei mici este un călător care reușeste să încheie cu bine și să integreze achizițiile primului stadiu, iar mai apoi să pătrundă pe drumul stadiului preoperațional.

În stadiul senzorio-motor se dezvoltă percepțiile și motricitatea. Inteligența copilului este o inteligență exclusiv practică. Experiențele îl ajută să dobândească primele deprinderi (desprinse din reflexe), iar mai apoi primele conduite inteligente. Copilul ține, ridică, trage, apucă, manevrează cu o mână sau cu ambele mâini. Dacă în prima lună de viață sugarul este tributar reflexelor înnăscute cu rol în adaptare și supraviețuire, la sfârșitul primilor 2 ani, copilul va realiza acțiuni însoțite de o intenție. El va observa că acțiuni care îi aduc un beneficiu pot fi deprinse, prin exercițiu si apoi generalizate, cu rezultat, în alte situații. Copilul va executa aceste acțiuni, întâi aplicate propriului corp, apoi în situații noi din mediul înconjurător. Când aceste acțiuni ajung să dețină un scop (acela de a obține liniștire, plăcere, gratificare) , pe la sfârșitul primului an de viață, se poate vorbi despre conduite inteligente.

Odată create schemele de acțiune, copilul va schimba modalitățile de producere ale aceluiași rezultat. Se va juca, va testa prin experiență pentru a vedea ce se întâmplă. Încet-încet soluția nu mai este doar „încercată” printr-un exercițiu al erorilor, ci ajunge să fie conceptualizată  mental. De la 2 ani copilul va interioriza conceptul de permanență a obiectului (absența adultului din cameră nu va mai însemna dispariția sa), iar realitatea spațială și temporală începe să se organizeze în jurul unei ființe mai puțin egocentrice, care ajunge să se perceapă „un corp printre alte corpuri”.

În perioada de viață 2-3 ani, se dezvoltă funcția semiotică, simbolizarea. Antepreșcolarul mare va avea posibilitatea să reprezinte realitatea  cu ajutorul unui simbol – gest simbolic, limbaj sau imagine mentală. Aceasta este următoarea fază de dezvoltare, cuprinsă în stadiul preoperațional, mult mai bogat în desfăsurare în perioada preșcolară (copilăria mare).

În ceea ce privește vorbirea, la sfârșitul primului an de viață, copilul este capabil să verbalizeze câteva cuvinte cu înțeles, în general onomatopee, substantive sau cuvinte din jargonul său de vorbire. Deși posibilitățile sale sunt încă limitate de dezvoltare, copilul cunoaște deja valoarea socială a limbajului. El recunoaște rolul acestuia, ca instrument de satisfacere a dorințelor. Cuvântul îndeplinește întâi rol de fraza . În jurul vârstei de 2 ani, limbajul devine un mijloc de comunicare curentă și deține conținut emoțional. Vocabularul este mai bogat, până la 20 de cuvinte.  Copilul începe să construiască o relație între noțiuni și judecățile personale. La 3 ani, aparatul fonetico-articulator este înzestrat cu caracteristici mult mai specifice. Astfel, copilul poate controla volumul  și modularea vocii mult mai bine. Conținutul verbal este mai ușor de înțeles și la rândul său, copilul înțelege întrebări și informații simple. Propoziția sa are o formă mai bine definită și o structură sintactică.

 

Dezvoltarea afectivă

Din punct de vedere afectiv, urmând linia teoriei atașamentului formulată de Bowlby, în prima parte a perioadei copilul deține un atașament foarte puternic față de mamă, însoțit de anxietatea de separare (etapa atașamentului delimitat). De aceea se recomanda, pe cât posibil, ca vârsta trimiterii la creșă sau grădiniță să fie amânată, iar timpul petrecut cu mama să fie o trecere ușoară, lipsită de bruschețe, dinspre relația fuzională înspre relațiile copilului cu ceilalți membri ai familiei. După vârsta de 2 ani, în etapa formării relațiilor reciproce, copilul suportă și gestionează cu mai  multă ușurință absența mamei. Pe de o parte, el își reprezintă figura persoanei de atașament, pe de altă parte anticipează întoarcerea sa. Astfel, și anxietatea de separare scade.

Planul afectiv al preșcolarului este instabil și arzător. El funcționează după legea celei mai mari tentații și își limitează cu greu dorințele, nereușind încă să se controleze. Însă conduitele sale afective devin tot mai complexe. Înaine de 2 ani, copilul devine foarte sensibil și impresionabil față de tot ce îl înconjoară. E așa-zisa perioadă de lirism și melancolie. Antepreșcolarul este gelos pe cei cărora mama le oferă atenție și afecțiune, este timid față de străini. Trăirile sunt încă ambigue, dar după pragul de 2 ani, ele devin mai nuanțate.  Copilul ese foarte atras de tot ce înseamnă joc de cuvinte, glume, cântece sau păcăleli.

Odată cu încheierea atașamentului delimitat, după 2 ani, tatăl devine foarte apreciat și admirat. Dupa 2 ani și jumătate, copilul intră în perioada răzvrătirii și a negativismului primar. Este impulsiv, neînțelegător, chiar ostil. Este perioada în care încearcă să își contureze o imagine apreciată și recunoscută. Este perioada primelor mari căutări. După 3 ani se reduc formele de nesiguranță datorită cooperării și independenței câștigate care duc la creșterea stimei de sine și a încrederii.

 

Debutul personalității și a socializării (ludice)

Unul dintre cercetătorii care au pus accent pe  studiul formării personalității, Henri Wallon, împarte personalitatea în două stadii – cel centripet (centrat pe sine) și stadiul centrifug (centrat pe exterior și construire intelectuală).

În dezvoltarea personalității, activitatea pisho-motorie a copilului se dezvoltă pe de o parte pe direcția inteligenței practice (prin activitățile de manipulare a obiectelor și explorare a mediului) și pe de altă parte pe direcția inteligenței discursive (prin posturi și atitudini de imitație, precedente reprezentărilor mentale și limbajului). Cele două direcții sunt complementare și reprezintă germenii personalității. Tot în acest sens, ca proces de structurare a personalității, un moment culminant este apariția identității de sine, care coincide cu momentul în care copilul se recunoaște în oglindă. La 2 ani antepreșcolarul va conștientiza că imaginea din oglindă este el însuși.

Această identitate de sine se construiește pas cu pas. De la identificarea primară cu o imagine fără ca antepreșcolarul să aibă noțiunea de „eu sunt imaginea”, la confruntare și asimilare (identificare totală).

Surprinzând în linii mari câteva aspecte despre socializare și jocul din această perioadă, putem spune că la 2 ani o foarte mare parte din timp este dedicată jocului.  Jocul este întâi spontan, simplu, individual. Treptat, cheia jocului nu o mai reprezintă acțiunea înspre obiect, ci utilizarea acestuia înspre subiecte ale acțiunii umane. Din acest punct, copilul pășește în lumea jocului simbolic, în jurul vârstei de 3 ani. În acest moment, jocul devine colectiv, mai întâi individual în grup, iar mai apoi în colaborare și interacțiune. Interesul pentru joc crește progresiv, iar acesta devine un instrument de organizare a sensurilor și experiențelor cumulate. Pe baza jocului, apar primele forme de cooperare și de protecție afectivă, primele alianțe și preferințe, are loc debutul vieții sociale în afara grupului familial. Tot în această perioadă, copilul intră periodic, în momente de odihnă, în proces observațional în fața jocului partenerilor.

Conform lui Emil Verza,  jocul cu adultul se dezvoltă în 3 direcții: jocul zgomotos, de energizare, cu mult contact fizic (trânte, împingeri, sărituri, aruncare, ridicare), jocul verbal (interogații, cântece și poezii, jocuri de cuvinte) și jocul didactic (adultul îndrumă și orientează copilul, într-un proces de instruire și învățare, prin joc)

Jocul evoluează în funcție de sănătatea psihică și fizică a copilului. Este influențat de factori precum mediul familial, structura și stilul de viață, obiceiuri și nivel cultural.

 

Bibliografie:

  1. The Cambridge Encyclopedia of Child Development, Hopkins, B.,Barr, R.G., Michel, G.F., Rochat, P,, Cambridge University Press, 2005.
  2. Child Develpoment, Salkind, N.J., Margolis, L., Macmillan Reference, U.S.A., 2002.
  3. Psihologia vârstelor, Verza, E., editura Hyperion, București, 1993.
  4. Psihologia vârstelor, Sion, G., editura Fundației România de mâine, București, 2007.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *